Ce este Internetul?

Tu știi cum funcționează Internetul? Dacă nu, atunci articolul de azi o să te ajute să-l înțelegi mai bine, și asta te va ajuta să fii un web developer mai bun.

Explorăm, deci, ce este, cum a apărut și cum funcționează în mare Internetul, din perspectiva cuiva care va lucra cândva în industrie, ca Web Developer sau Web Designer, adică a ta. Dacă sună bine, hai să începem!

Statistici

Din populația noastră actuală, care e aproape 8 miliarde de oameni, e estimat că aproape 5 miliarde au astăzi acces la Internet. Acum 10 ani, în 2011, erau 7 miliarde de oameni în total pe planetă și doar 2.3 miliarde aveau acces la Internet! Deci în doar 10 ani, numărul de oameni conectați la Internet s-a dublat!

Dar până la urmă ce este Internetul ăsta despre care tot vorbim?

Definiție

Există oameni pentru care Internetul e egal cu Google. Sau – caz real! – există țări unde o platformă este atât de folosită și de apreciată încât ea e punctul central de unde „începe” Internetul pentru țara respectivă. În Myanmar, căci despre această țară vorbim, Facebook e atât de popular și folosit de către absolut toată lumea încât majoritatea populației non-tehnice chiar are impresia că Internetul e egal cu Facebook. Sau cel puțin așa era până în februarie anul trecut, când tumultul politic a dus la interzicerea Facebook acolo, ceea ce a confuzat maxim populația. Ca să nu mai vorbim de ce se întâmplă în Rusia azi.

Internetul însă e mult mai mult decât Google, YouTube, Facebook, WhatsApp, Instagram, Yahoo, LinkedIn, OLX sau eMag.

Internetul, foarte simplist vorbind, e un cablu, o rețea globală, o legătură între toate calculatoarele din lume – inclusiv telefoane mobile, televizoare smart, laptop-uri, Xbox-uri, Playstation-uri, ceasuri deștepte, frigidere deștepte, severe și așa mai departe. Deci Internetul e modalitatea de transport, nu rezultatul.

Ca să fie mai simplu de înțeles, închipuie-ți corpul uman – un sistem foarte bine construit care are la dispoziție o rețea de vene și artere care ajunge peste tot. Sângele e informația care circulă prin corp, iar vasele prin care acea informație circulă e rețeaua care compune Internetul. Celulele și țesuturile care fac schimb de informații, adică de sânge, sunt calculatoarele conectate la Internet. Deci Internetul e structura care permite informației să circule, e chiar sistemul circulator din organism, rețeaua de vase de sânge care leagă toate calculatoarele din lume, nu sângele care circulă prin ea.

Vom explora mai în detaliu aspectele astea în articolul următor, și vom intra și în noțiuni tehnice mai avansate, cum ar fi: SSL, browsere, DNS-uri, domenii, hosting-uri și așa mai departe.

Bazele rețelisticii

Înainte de toate, însă, hai să explorăm pe scurt ce e o rețea de calculatoare.

Dacă ai doar două calculatoare pe care vrei să le legi între ele, e simplu, ai nevoie doar de un cablu între ele și gata.

Rețeaua asta „directă” în care legi efectiv calculatoarele între ele prin cabluri poate fi – teoretic – oricât de mare vrei. Dar se complică din ce în ce mai mult pe măsură ce adaugi noi calculatoare în ea. Dacă vrei, spre exemplu, să legi între ele 10 calculatoare, așa încât fiecare din ele să fie conectate unele la altele, o să ai nevoie de… 45 cabluri.

Nu pare prea simplu, nu? Există însă o modalitate mult mai simplă să legi calculatoarele între ele, folosind doar 10 cabluri și un dispozitiv adițional. Dispozitivul se numește Router și fiecare router leagă împreună toate calculatoarele conectate la Internet din casele noastre, de la locurile de muncă și din Internet în general.

Dacă rețeaua din imagine reprezintă o rețea internă simplă, imaginează-ți că poți lega între ele mai multe astfel de rețele conectând doar routerele între ele, așa:

Aici sunt două rețele separate conectate prin conexiunea routerelor. Dar se poate și cu mai multe – de fapt cu oricât de multe.

Putem să scalăm, adică să mărim, rețeaua asta de rețele la infinit. Și practic așa ajungem la scala Internetului. Ca să facem asta, trebuie să-ți imaginezi că toate conexiunile de mai sus pot fi ori prin cablu, ori prin unde radio (de la Wi-Fi la 5G). La scară globală, asta se întâmplă prin cabluri imense pe sub ocean (cam 1.2 milioane de kilometri liniari de cabluri la ora actuală), rețele metropolitane, folosirea sateliților și antenelor de telefonie și așa mai departe. [B ROLL neapărat]

Majoritatea calculatoarelor nu sunt conectate direct la Internet. Spre exemplu, telefonul meu mobil. Atunci când nu are semnal Wi-Fi, e conectat prin GPRS, 3G, 4G sau 5G cu serverele Orange, care funcționează ca intermediari în conexiunea la Internet. Orange, RDS, Ines și alții se numesc ISP-uri, sau Internet Service Providers în engleză. Aceștia intermediază conexiunea la Internet prin serverele lor.

Felicitări, ai aflat cum se conectează calculatoarele între ele.

Routing

Dacă eu vreau de pe calculatorul meu de acasă să accesez site-ul ViorelMocanu.ro, trebuie să deschid un browser, să tastez viorelmocanu.ro și cererea mea va fi transmisă prin această rețea către serverul care deține fișierele site-ului. Serverul respectiv, ca răspuns, va trimite fișierele astea înapoi, ca să se afișeze site-ul în browser.

Practic:

1. cererea întâi pleacă din calculatorul meu,
2. cererea trece prin ceva numit router, care e dispozitivul care distribuie Internetul atât prin cablu cât și prin Wi-Fi la mine acasă, și care reprezintă punctul unde se bifurcă toate vasele capilare în celule, dacă e să continuăm metafora cu sistemul circulator,
3. router-ul trimite mai departe cererea prin niște artere mai mici, care leagă router-ul meu de ISP-ul meu, de unde am Internet (spre exemplu RDS, Orange sau Ines),
4. serverele ISP-ului, fiind conectate direct la „cablul” principal de Internet din România (adică la o arteră aortă, dacă vrei), trimit cererea mea mai departe (și vom explica în următorul aritcol exact cum se întâmplă asta)
5. cererea ajunge la serverele firmei de unde mi-am cumpărat hosting pentru site (în cazul meu, SiteGround, care reprezintă una din multele „inimi” ale Internetului, care primește semnale și pompează înapoi informații înspre celulele înfometate de date),
6. în acel moment, serverul înțelege ce are de făcut, împarte tot ce are de trimis în bucăți mici (ca să le poată transmite simultan pe mai multe căi) și începe să trimită înapoi pe același drum, sau pe alte artere mai directe, aceste bucăți din toate fișierele de care browserul are nevoie să afișeze site-ul pe ecran,
7. bucățile astea, numite „pachete de date”, ajung înapoi la browser, și în momentul în care browserul decide că are suficiente bucăți în așa fel încât să înceapă să afișeze ceva pe ecran, va începe să recompună bucățile de fișiere în fișiere întregi care pot fi randate, sau desenate pe display.

Treaba asta se întâmplă în fracțiuni de secundă.

Cerere, spargere, transmitere, reasamblare și afișare. Cam ăștia sunt pașii pe care-i urmează orice informație pe Internet.

Identificare prin IP-uri

Dar cum știu calculatoarele, telefoanele, Xbox-urile și ceasurile deștepte să trimită informația unde trebuie? Cum reușesc să se identifice unele pe altele pe Internet, mai ales dacă sunt niște sute de miliarde de dispozitive conectate permanent la Internet în ziua de azi? E simplu, toate dispozitivele au o adresă, numită adresă IP (de la Internet Protocol). Adresa asta e unică pentru fiecare dispozitiv conectat direct la Internet – de fapt la orice rețea. E protocolul de bază pe care e fondată identificarea dispozitivelor din absolut orice rețea, oricât de mare sau de mică.

Dacă luăm exemplul de mai devreme în calcul, de fiecare dată când intră într-o altă rețea, cererea mea adaugă la listă o nouă adresă IP, a dispozitivului prin care trece. Din calculator ia IP-ul din rețeaua internă. Din router ia IP-ul din rețeaua Ines. Din serverul Ines ia IP-ul public al serverului. Cu astea 3 IP-uri plasate la niveluri diferite în cerere, e ca și cum și-ar lăsa firmituri ca să știe pe unde să se întoarcă, la fel ca-n Hansel și Gretel-ul fraților Grimm. Ajunge la serverul site-ului meu, care trimite înapoi toate bucățile de turtă dulce – ăăă pardon, de informație (texte, poze, HTML, CSS, JS, etc), adică toate pachetele de date, cu IP-urile atașate, ca o adresă completă. În cazul ăsta, IP-ul ISP-ului meu e țara și orașul, IP-ul router-ului meu e codul poștal, strada și numărul, iar IP-ul calculatorului meu e blocul, scara și apartamentul unde mă vor găsi curierii să-mi livreze site-ul ViorelMocanu.ro.

Fiecare server, router, dispozitiv și calculator de pe Internet are o combinație unică de IP-uri cu care poate fi identificat. Asta-nseamnă că informațiile nu pot ajunge din greșeală la altcineva (decât dacă nu sunt bine securizate, și vorbim despre asta puțin mai târziu).

Nu se încurcă informațiile?

Spre exemplu, dacă tu ești la birou acum și te uiți la video-ul de mai sus, iar șeful tău stă în biroul de lângă tine pe Instagram și se uită la poze cu pisici (deci sunteți amândoi conectați la același router din aceeași rețea), tu vei primi în continuare bytes de informație sub formă de pachete care compun acest video, iar șeful tău va primi pachete de bytes care compun poza cu pisici la care se uită chiar. în. acest moment. [stop motion cu zoom și ridicat din sprâncene la final] Deci pachetele nu se încurcă între ele fiindcă adresele IP sunt clar delimitate, și tu nu primești pisicile șefului tău, cum nici șeful tău nu primește video-ul ăsta în loc de pozele de pe Instagram. Despre cât de sigură e delimitarea asta, puțin mai încolo.

Despre servere

Ai observat, sper, din descrierea mea de până acum, că nu toate calculatoarele și dispozitivele conectate la Internet sunt la fel.

Unele sunt de fapt niște rețele interne de calculatoare foarte complexe și foarte mari, al căror rol e doar să stocheze informație. Ele se numesc „servere” sau „centre de date” sau „ferme de calculatoare”, și fiecare din ele reprezintă câte o inimă care pompează informații în sistemul circulator. Deși și tu poți face din calculatorul tău un server, dacă-l ții tot timpul pornit și conectat la Internet, faptul că e doar un calculator și are capacitate limitată nu-l face un server foarte bun.

Dispozitivele pe care le numesc eu servere au sute, mii, poate zeci de mii de calculatoare dedicate unei funcții anume în aceeași structură conectată direct la Internet. Ele pot fi servere care stochează mai multe site-uri, pe care îți poți cumpăra și tu o bucățică pe care să-ți stochezi site-ul tău. Sau pot fi ferme întregi care deservesc un singur serviciu sau site, cum e YouTube.

Serverele astea sunt foarte bine protejate față de orice li s-ar putea întâmpla să le întrerupă funcționarea sau conexiunea la Internet. De obicei nu au doar o conexiune, ci mai multe, de rezervă. De obicei au UPS-uri (adică Uninterruptable Power Supply-uri, sau sursă de putere care nu poate fi întreruptă) care le dă posibilitatea să reziste la o pană de curent sau la fluctuații de energie electrică distructive pentru alte dispozitive. Au protecție la incendiu și la inundații, sunt găzduite în clădiri rezistente la cutremure și alte calamități, tocmai pentru că ar fi problematic dacă serverele respective ar fi scoase din uz. Problematic, dar nu catastrofal.

Distribuire globală

Partea cea mai mișto a Internetului e că nu depinde de o singură fermă de servere sau de un singur nod de rețea. Datorită naturii sale descentralizate, Internetul nu pică dacă pică o parte a lui, el continuă să supraviețuiască și să servească informații. Asta înseamnă că și tu poți profita de natura asta distribuită. Spre exemplu, dacă vrei ca site-ul pe care-l vei construi să fie găzduit simultan în mai multe părți ale lumii, astfel încât distanța față de audiența sa globală să fie cât mai mică (dar și să fie în continuare în picioare chiar dacă una din locațiile unde e hostat pică), e mai simplu decât crezi. Vom discuta despre asta mai în detaliu într-una din lecțiile viitoare.

Cum și de ce a apărut Internetul?

De e a fost nevoie de Internet?

Asta e ca și cum ai întreba „de ce am nevoie de curieri să-mi aducă pachetul acasă? n-avem poșta la care ne ducem noi din când în când să vedem dacă am primit ceva?”. Sau ca să reprezentăm diferențele cu mai mare acuratețe, „de ce am nevoie de Whatsapp, când puteam să mă descurc cu porumbei zburători sau semnale cu fum?”.

Internetul a apărut dintr-o nevoie de a transmite informații mai rapid.

Cum a apărut Internetul?

În 1969, departamentul de apărare al SUA avea nevoie de o rețea care să conecteze câteva zeci de sisteme de calculatoare ale universităților mari din Statele Unite, ca să promoveze împărțirea mai facilă a informațiilor și accelerarea cercetării în cadrul inteligenței artificiale. Așa că au promovat design-ul și dezvoltarea unei rețele care funcționa pe bază de pachete de date, pe care au numit-o ARPANET.

Pe 29 octombrie 1969 la ora 22:30 avea să fie transmis primul mesaj pe ARPANET. Un calculator de la Universitatea California din Los Angeles (UCLA) a trimis un singur cuvânt către Institutul de Cercetare Stanford din San Francisco. Cuvântul a fost „login”. Doar că sistemul a crăpat după ce s-au trimis primele 2 litere, adică primii 16 biți de informație.

Ulterior, din doar 2 noduri de rețea (UCLA și Stanford), rețeaua s-a extins în sute, mii și apoi milioane de conexiuni. O rețea a rețelelor la nivel global, numită astăzi Internet.

În România, am obținut dreptul la a avea domeniu de țară – punct ro – prin 1992. Prima rețea conectată la Internet a apărut între niște școli și universități în 1993 și s-a dezvoltat prin RoEduNet și RNC. Sunt onorat să cunosc unul din oamenii care a facilitat apariția acelor prime rețele – Andrei Pitiș, unul din colegii mei de la Pentest-Tools.com.

Ulterior, operatorii de telefonie au extins rețelele de Internet și le-au oferit publicului larg prin servicii dial-up – practic foloseai ceva ce se numește modem și sunai prin linia telefonică la un număr care-ți dădea acces la o formă foarte înceată și foarte scumpă de Internet. Eu personal am avut câteva certuri cu ai mei, după ce ne-au venit câteva facturi usturătoare de la Romtelecom pe vremea aia, datorită faptului că stăteam eu prea mult pe net.

Datorită emergenței rapide a rețelelor de cartier construite prin cabluri UTP care împânzeau majoritatea orașelor din România, în jurul anilor 2000 s-a generalizat accesul la Internet de mare viteză – numit „broad band” (sau „bandă largă” – care-nseamnă doar că arterele prin care circulă informația sunt mai mari), și asta a catapultat România în topul țărilor cu cele mai rapide viteze de Internet din lume, unde rămâne și în ziua de azi. Asta ne-a permis să avem și printre cele mai scăzute prețuri per megabyte transferat din toată lumea.

Sunt în siguranță pe Internet?

Cât de sigur e Internetul? Pe scurt, e cât de sigur îl facem să fie. Siguranța datelor tale și a ta, utilizatorul care folosește site-urile și aplicațiile pe care le accesează prin Internet, e una din prioritățile tuturor companiilor care crează astfel de site-uri sau aplicații. Dar mai sunt lucruri care țin și de tine și de educația ta digitală. Oricât de mult te-ai aștepta ca siguranța ta să fie garantată de tehnologie, ai și tu puțină responsabilitate în toată treaba asta.

Există o frică – în special a persoanelor mai în vârstă – de a își folosi date personale, de a folosi cardul, de a se expune în general pe Internet. Și pe bună dreptate. Internetul a evoluat, însă, suficient de mult încât să existe din ce în ce mai puține situații în care devine periculos să expui informațiile astea în timp ce vrei să rezolvi o problemă: să uploadezi o poză, să cumperi ceva online, să faci tranzacții bancare și așa mai departe. Astfel, există deja standarde și protocoale care cresc securitatea ta pe Internet, și la care e bine să ai grijă, dar cel mai important principiu de securitate este bunul simț.

Când pleci în vacanță, nu e OK să share-uiești imediat ce ai ieșit pe ușă activitatea ta online, chiar dacă prietenii de pe Instagram așteaptă avizi update-uri de la tine. Asta poate informa un hoț că ai plecat, și acesta îți poate face o vizită neanunțată acasă, știind sigur că tu lipsești.

Când primești un mesaj „în masă” pe Whatsapp sau Facebook Messenger care îți impune să-l distribui întregii tale liste de contacte, mai bine n-o faci. Niciodată. Pentru că aproape niciodată nu e într-adevăr un mesaj atât de vital încât să-l redistribui absolut tuturor. Mai mult, mesajele astea sunt deseori pline de link-uri pe care dacă dai click e posibil să te alegi cu viruși și alte surprize neplăcute, deci mai bine ignori sau ștergi din prima orice astfel de mesaj trimis „în masă”. E valabil și pentru e-mail-uri. Banca ta, spre exemplu, niciodată nu îți cere să te loghezi ACUM în sistemele lor sau să accepți bani de la diverși prinți nigerieni pe care chipurile îi moștenești. Verifică tot timpul prin telefon sau altă metodă de contact dacă banca ta ți-a trimis într-adevăr un mail urgent pe o temă anume, înainte să faci orice fel de tranzacție financiară sau să bagi datele tale de card undeva, ca urmare a unui paragraf de text dintr-un mail, fie el și de la Mugur Isărescu.

Apropo de viruși, e bine să ai un antivirus (și doar unul) instalat pe calculatorul tău, ca să n-ai parte de surprize neplăcute în timp ce vizitezi site-uri pe Internet sau deschizi fișiere diverse.

Parolele tale nu ar trebui să fie atât de simple încât să le ghicească oricine te cunoaște puțin, și nu e niciodată o idee bună să le scrii pe un post-it plasat strategic lângă monitor. Folosește un manager de parole ca LastPass sau măcar cel din Google Chrome ca să-ți stochezi în siguranță parolele, dacă tinzi să le uiți. Și nu folosi niciodată aceeași parolă pe toate conturile tale importante, pentru că dacă cineva ți-o ghicește, îți pune în pericol toată prezența online.

Înainte să îți bagi datele de card pe un site, trebuie să te uiți dacă adresa site-ului începe cu https:// (asta reprezintă faptul că toate datele transmise între site și browserul tău sunt securizate prin SSL – care e un standard de criptare a datelor, de codificare a lor așa încât să nu poată fi decodificate decât de serverul site-ului și de browser-ul tău).

Apoi, trebuie să ai grijă ca adresa site-ului să fie cea reală – spre exemplu, dacă încerci să te loghezi în ING HomeBank care are adresa https://homebank.ro – dar adresa site-ului pe care-l accesezi acum e https://homebank.inege.ro înseamnă că ai ajuns din greșeală pe un site care imită https://homebank.ro dar care încearcă să-ți fure datele de conectare printr-o tehnică numită phishing.

Și așa mai departe…

E bine să fii atent sau atentă ca să te asiguri că lași tehnologia să te ajute să rămâi în siguranță, atât tu cât și portofelul tău și datele tale în general. Sunt multe de spus pe tema asta, dacă există interes voi reveni cu un articol dedicat special securității online.

Recapitulare și temă

Azi am învățat despre infrastructura care compune Internetul, motivul pentru care a apărut și felul cum se transmit, în mare, informațiile prin el.

Ăsta e momentul perfect să îți dau o temă pentru acasă.

1. Răspunde-mi în comentarii la întrebările următoare:

• Ce este o rețea?
• Ce este o adresă IP?
• Ce este un Router?
• Ce este un ISP?
• Ce sunt pachetele de date și cum sunt folosite?

2. În plus, întreabă câteva persoane din jurul tău (familie, prieteni, colegi) ce cred ei că este Internetul. Găsește pe cineva care nu știe foarte multe detalii, și încearcă să-i explici cu cuvintele tale ce-ai învățat în acest articol. A explica altcuiva o noțiune te ajută și pe tine să reții și să-ți sedimentezi mai bine informația.

Tocmai am terminat a doua lecție din cursul de Front End Development în Română. Dacă sunt lucruri pe care nu le-ai înțeles și vrei să îmi adresezi o întrebare, scrie mai jos în comentarii și îți răspund cât pot de repede!

În cazul în care ți-a plăcut acest articol și video, dă un Share tuturor prietenilor tăi care ar putea învăța ceva nou din lecția de azi. Dacă nu ești încă abonat la canalul de YouTube și vrei să primești video-urile mele viitoare, apasă aici pe Subscribe, clopoțel și alege Toate Notificările, ca să primești tot ce urmează să public în viitor.

Vrei să te angajezi în domeniu ca urmare a parcurgerii cursului ăsta? Găsești toate lecțiile din curs chiar aici »